sâmbătă, 22 iulie 2017

Dor de ochi

Mă dor, iubito, ochii,
atât de rău mă dor,
Privesc, fără de ţintă
şi caut ajutor,
Îmi caut o speranţă,
îmi caut un reper,
Mă rog, cu gând spre Ceruri,
mă rog şi lor te cer.

Simt clar că prea departe
nu pot să văd un drum,
În jur văd multă ceaţă,
sau poate că e fum,
Cu vorbe în chirie
vorbesc de-al nopţii cer,
Şi-mi este dor de stele
s-ajung la ele sper.

De soarele amiezii,
prea multe nu mai spun,
Mi-e greu să văd detalii,
mi-e greu să mă adun,
Doar simt că arde focul,
şi văd că multul foc
Plecarea-mi tot opreşte,
stau mult prea mult pe loc.

Mă dor, iubito, ochii,
mă dor de-atâta dor,
Îmi este dor de tine,
cu greu sunt răbdător,
Mă dor de întuneric,
de-al vie ţii aspru trai,
De mult ce-mi e dorinţa
să-mi fii şi să mă ai.

marți, 27 iunie 2017

Scris de dor

Iar mi-e dor... Mi-e dor, iubito,
să scriu iarăşi despre noi,
Că simt clar şi fără dubii
că spre viaţa de apoi,
Împreună ne e drumul
împreună, numai noi.

Mă pornesc, uitând, agale,
răvăşit de tot ce-a fost,
Până când, fără să-mi pese,
de-al furtunii avanpost,
Lupt cu umbra de speranţă
când nu pot să-i dau un rost.

Fug la deal, fug şi la vale
simt cum urc şi cum cobor,
Cred şi-n lacrima de soare
şi-n motivul norilor,
Şi-n cădere, şi-n urcare,
şi-ntr-al minţii tainic zbor.

Îmi e dor să nu îmi pese
că vin toamnele cu ploi,
Şi că drumuri mult bătute
se vor umple de noroi,
Neavând nici urme paşii
şi nici cale înapoi.

Nu-mi găsesc deloc motive
drumului în alte părţi,
Oricât mi s-ar pune-n spate,
ori citise-va prin cărţi,
Despre locuri, şi momente,
şi însemne vechi pe hărţi.

Iar mi-e dor... Mi-e dor, iubito,
parcă tot mai mult mi-e dor
De-ntâmplări cu sens şi rosturi
duse până-n viitor
Că trăindu-le urmarea
nu-mi găsesc motiv să mor.

sâmbătă, 24 iunie 2017

Cuvânt de rodnicie

Mă simt îngreunat, pe zi ce trece,
De tot ce se-nţelege prin cuvânt,
Când pare-a fi un viscol crud şi rece
Sau adierea unui palid vânt.

Eu îl rostesc dar nu ştiu ce pot face
Să se arate, mai mereu, simplist,
Uitând să fie aprig şi tenace,
Uitând că plânsul rar nu este trist.

Pasul mi-e mic oricât mă vreau, cu grabă,
Să merg pe drumul care-mi e al meu,
Îmi tot găsesc alt rost, de altă treabă,
Şi alt motiv spre fugă de rateu.

Din două vorbe una îmi prezice
Iar alta-mi e, spre fapte, clar îndemn,
Cea care vine încă să-mi explice
Că timpul e, în trecere, doar demn.

Mă-ntrec cu el şi-l las să mă întreacă,
Ştiind că nu am cale spre-napoi,
Dar tot încerc să scot din piatră seacă
Apă curată şi idei mai noi.

Pusul pe jar deloc nu mă încântă,
Chiar dacă n-am de ce să fug de foc,
O suferinţă este faptă sfântă
Mijlocitoare cale spre noroc.

Dar simt mereu o mare greutate,
De care nu am şanse să mai scap,
Că, fără ea, n-am nici o libertate,
Şi-ar trebui în plin deşert să sap.

Oricum eu sap, dar sap în rodnicia
Ideilor ce cresc dintr-un cuvânt
Care e greu, ca şi temeinicia
Celor ce-s vii chiar dacă-s în mormânt.

vineri, 23 iunie 2017

Hotar de prevestire

Nu te cunosc, dar ştiu că eşti frumoasă...
Gânduri mă bat tăcerea să-mi opresc,
Să-ţi spun de ce şi cum mă tot apasă
Dându-mi porunci, cumva, să te găsesc!

Mi-e însă greu să-ncerc a mă convinge
Cuvântul să îl las puţin şi gol,
Că o dorinţă tainică mă-nvinge
Şi-l las, în vers ştrengar, să fie sol.

De multe ori, priviri, voit fugare,
Mă duc spre clipe care, ştiu, vor fi,
Încorsetat de fusele orare
Ce definesc, alftel, oricare zi.

Nu te cunosc, îmi spun... nu-i o minciună,
Nici nu e gând de drum ocolitor,
Însă nu ştiu de ce plătesc arvună
Unor idei ce vin din viitor.

Teamă îmi e şi-i o reală teamă,
Că vei voi, cândva, să înţelegi,
Visări ce azi nu le prea iei în seamă,
Prea mult ţinând la ale lumii legi.

Stând tot pe loc, în grabă timpul trece,
Şi graba lui va fi să o-mprumuţi,
Îmi vei veni, vrând a- ţi petrece
Ani care vin şi ne vor fi trecuţi.

Nu te cunosc... dar ziua care următoare
Se face pas ce pune un hotar
Între ce-a fost, un timp lipsit de soare,
Şi orizontul pur, senin şi clar.

joi, 22 iunie 2017

Destin de ultimă scrisoare

În gânduri am dorinţa tot mai mare,
Să-ţi spun ceva ce greu îmi e să-ţi spun,
Ideile cumva să mi le-adun,
Să-ţi scriu această unică scrisoare.

Aş vrea, de voi putea, să spun de toate,
Să spun despre prezent, despre trecut,
Despre atât de multu-mi absolut
Al gândului că dacă vreau se poate.

Puține ştii din multa-mi poezie,
Că-n ea, din viaţă, am lăsat puţin,
Ba chiar am încercat să mă abţin,
Că simt venind o vreme ce-ntârzie.

E timpul, dar, să nu-ţi mai vreau ascunde
Că nu mă simt cu mine împăcat,
Când ştiu că cerul meu e-nnourat
Şi, rănile, ce dor, sunt prea profunde.

Venim din două lumi... Această lume
E un amestec mult paradoxal,
În care timpul altfel e real
Dacă purtăm, sau nu, acelaşi nume.

În sincretismul care-şi dă valoare,
Schimbând mereu al clipelor reper,
Eu mi-am permis să cred, nu doar să sper,
Că toţi avem acelaşi loc sub soare.

Dar nu-i aşa, o altfel de dreptate
Ne-mparte după strâmbe judecăţi,
Punându-ne în spate alte plăţi,
Accentuând a minţii legitate.

Nici eu, nici tu, n-am vrut a ţine minte
Proorocirea unora înguşti
Ce ne-mpingeau spre poarta unor cuşti,
Un fel de case, dar, de fapt, morminte.

Acum plătim, cu moartea, sau cu viaţa,
Dorinţa împlinirii unui vis,
Şi lipsa unui minim compromis
În încercarea de a sparge gheaţa.

A merge înainte nu se poate,
Nici n-avem cum să mergem înapoi,
Există diar o cale pentru noi,
De reuşim să trecem peste toate.

Ne întrebăm ce lege, omenirea,
Va mai găsi să ţină omu-n frâu,
Lăsând să se reţină că menirea
Se poate împlini şi prin desfrâu.

N-ai nici un fel de gând, ori de speranţă,
Nu crezi că-i drept, dar însă îmi zici să plec,
Că poţi, aşa, rămâne-n consonanţă
Cu toate cele care vin şi trec.

N-am cum să cred că ceva se mai schimbă,
Sunt visător la fel cum sunt lucid,
Cuvintele în minte mi se plimbă,
Rămâne-vor aşa... Mă sinucid...

joi, 13 aprilie 2017

Lumina în rezervă

O mare-mbătrânire se observă
În tot ce-nseamnă neamul omenesc,
Şi prea puţini sunt cei care vorbesc
De trecerea luminii în rezervă.

Şi noaptea cade-n noi ca o greşeală,
În contra dreptului firesc la zi,
Începe adevăru-a vrea muri,
Strivit de marea noastră îndoială.

Sunt tot mai mulţi ce caută să plângă
Vorbind de timp, spunând că-i prea puţin,
Că ei nu tac, doar vorba şi-o abţin,
Chiar dacă-i greu pornirea să-şi înfrângă.

Pe zi ce trece mor cei ce se-ntreabă
Cât de real e omul cel real,
Cât de normal e tot ce e normal,
Şi au răspuns mai mult de o silabă.

Urmează întunericul să-nşele
În numele promiselor lumini,
Această lume ce, cu ochi senini,
Crede în os, în carne, şi în piele.